Există multe legende potrivit cărora 14 februarie a devenit ziua îndrăgostiţilor unele datând chiar din Roma Antică da` cea mai cunoscută este următoarea: În Roma secolului al III-lea era împărat Claudius Gothicus al ÎI-lea cunoscut şi sub denumirea de Claudius cel Crud. Lângă palatul său există un frumos templu în care era preot Valentin.
 
 Românii îl iubeau foarte mult şi mergeau la templu numai pentru a-i ascultă predicile. În faţa altarului în care ardea veşnic un foc inghenuncheau ca să-i primească binecuvântarea. Săraci sau bogaţi destepţi sau ignoranţi tineri sau bătrâni nobili sau oameni din popor toţi veneau în număr mare la Valentin. În imperiul Român războaiele erau un lucru obişnuit. Iar Claudius îşi chemă supuşii să participe la război în fiecare an pentru că luptele nu încetau niciodată.
 
 Mulţi dintre români nu mai aveau nici o dorinţă de a mai merge la o bătălie care se transformase de mult într-o luptă pentru subjugarea altor popoare. Bărbaţii căsătoriţi nu mai doreau să-şi părăsească familiile şi fermele în care îşi duceau viaţă liniştită. Tinerii nu doreau să-şi lase singure iubitele nici măcar pentru o zi.
 
 Din această cauză numărul celor înrolaţi în armată împăratului scădea cu fiecare zi care trecea. Caludius a devenit foarte furios şi drept consecinţă a ordonat că nici o căsătorie să nu mai fie celebrată şi toate logodnele să fie imediat anulate. În aceste condiţii mulţi români au plecat la război plini de deznădejde pentru că îşi părăseau tot ceea ce le era mai drag. Legenda spune că o mare parte între ei nu au mai suportat durerea şi au murit.
 
 Preotul Valentin a fost foarte întristat de ordinul împăratului considerând că nici un om nu are dreptul nici măcar Claudius să interzică căsătoriile. Aşa că atunci când un cuplu de îndrăgostiţi a venit la altarul sau Valentin a decis să-i cunune în secret. Vestea sa-a dus în toată Roma şi în curând nenumărate perechi de tineri au venit la templu pentru a se căsători în secret. Preotul era prietenul şi confidentul tuturor îndrăgostiţilor din districtul Romei.
 
 Dar astfel de secrete nu pot fi ţinute mult timp. Aşa că nu a trecut multă vreme şi Claudius cel Crud a aflat despre ceea ce se întâmplă şi plin de furie şi de mânie a poruncit soldaţilor să-la ridice pe Valentin şi să-la azvârle în închisoare. Considera că astfel nici o altă persoană din imperiul său nu va mai îndrăzni să-i nesocotească ordinele.

 Valentin a fost târât din templu de către soldaţii împăratului de lângă perechile care aşteptau să fie căsătorite şi dus la puşcărie. În van la-au însoţit toţi prietenii săi. Furiei împăratului nu putea nimeni să-i facă faţă cu atât mai mult să-i indulpece inimă de piatră. Acum este momentul în care acesta şi-a căpătat porecla de Caludius cel Crud. În temniţa Valentin să-a ofilit asemenea unei flori care nu poate rezistă mult timp fără lumină. Departe de ceea ce era cel mai important pentru el în viaţă Valentin în cele din urmă a murit. Prietenii săi devotaţi la-au îngropat în biserica Sfântului Praxedes.
 
 Acest loc există în Roma şi în zilele noastre. Toate sa-au întâmplat în anul 269 pe data de 14 februarie. O altă legendă ne spune că Valentin a fost unul dintre creştinii care a propovăduit această religie în acele zile de la începutul secolului în care aşa ceva însemna mult curaj dar şi pericol şi moarte. Pentru că a ajutat câţiva martiri creştini Valentin a fost întemniţat adus în faţă prefectului Romei şi dat în judecată. În puşcărie el a reuşit să vindece de orbire pe faţă gardianului de care sa-a şi îndrăgostit. Când crudul împărat a auzit despre această minune a dat ordin că Valentin să fie decapitat. În dimineaţa execuţiei se spune că Valentin a trimis feţei temnicerului un răvaş în care scria -Cu dragoste de la al tău Valentin.
 
 Cu multă vreme înainte de anul 270 când Roma a fost fondată de către Romulus şi Remus şi era înconjurată de pustietate printre numeroşii zei pe care românii îi venerau există şi unul numit Lupercus. El avea menirea de a veghea asupra păstorilor şi asupra turmelor acestora. În onoarea acestui zeu se ţinea un mare festin  fiecare  februarie iar  sărbătoare  denumirea de -Lupercalia- Festivalul  un ecou  acelor zile  care  nu  altceva  un grup   de  ce locuiau pe colinele Palatine.  calendarul folosit  acele zile  februarie venea  târziu   zilele noastre aşa  Lupercalia  de fapt o sărbătoare de .
 
 Unii  de părere  originea acestei sărbători se  într-un alt festivalul numit -Faunus- Faunus asemenea lui   zeul recoltelor   . Dar originea Lupercaliei este mult  veche aşa  nimeni nu poate fi de fapt sigur care este adevărul. Nu   nici un dubiu   .  dovezi cum  de exemplu  Antoniu a fost şeful colegiului de preoţi Luperci. El a  sărbătoarea Lupercalia  anul 44 ÎH  momentul oportun pentru a-i oferi  lui Iulius Cezar. 

 

În fiecare an de 15 februarie preoţii Luperci se adună pe colinele Palatine la peştera Lupercal. Aici potrivit legendei Romulus şi Remus au fondat Roma şi au fost crescuţi de o lupoaică. În latină de fapt cuvântul lupus înseamnă lup. Unele dintre ritualurile practicate presupunea că tinerele femei să alerge pe străzi îmbrăcate în piei de capră pe care le băteau cu nişte funii deoarece există convingerea că acest lucru le va face fertile. Aceste veşminte purtau denumirea de februa iar împletitura de funii februatio.
 
 Amândouă denumirile provin din limba latină şi desemnează puritatea. Numele lunii februarie îşi are originea aici. Mult timp după ce Roma a devenit un imperiu putenic şi important sărbătoarea Lupercalia a dăinuit. Când soldaţii români au invadat ceea ce numim azi Franţa şi Britania în primul secol după Hristos ei au dus şi pe aceste meleaguri obiceiul Lupercaliei. Unii cercetători sunt de părere că există o loterie unde cu ocazia acestei sărbători românii îşi puneau numele fecioarelor într-o cutie din care ţinerii le extrăgeau găsindu-şi astfel perechea.
 
 Ei deveneau iubiţi vreme de un an sau chiar mai mult. După ce credinţa creştină a devenit puternică preoţii nu au mai vrut că oamenii să mai practice aceste obiceiuri păgâne dorind să uite de zeii vechi. Cu toate acestea ei nu aveau nici un interes să înlăture festivalurile sau sporturile aşa că au decis că Lupercalia să fie sărbătorită în continuare dar sub denumirea de ziua Valentinelor. În timpul zilelor cavalerilor medievali numele fecioarelor au continuat să fie extrase de către tinerii necăsătoriţi cu ocazia acestei zile. Fata devenea valentina băiatului pentru întreg anul iar acesta era obligat că în toată acesta perioadă să o protejeze şi să-i poarte numele. 

---

---